16 Oct
Ce-ar fi fost oare dacă amicul meu s-ar fi oprit o clipă să cugete? Vrea oameni care să-şi facă treaba bine pe termen lung. Perfect. [...]

Ce-ar fi fost oare dacă amicul meu s-ar fi oprit o clipă să cugete? Vrea oameni care să-şi facă treaba bine pe termen lung. Perfect. Sunt suficienţi! O ştiu de la alţii care lucrează în HR. Ce nu părea să înţeleagă e că oamenii au şi ei aşteptări pe care nu prea şi le schimbă peste noapte. Şi culmea, nu toate se reduc la bani! O dată ce câştigă suficient să-şi plătească masa, chiria sau ratele, omul se mai relaxează în privinţa banilor. Încep să-i dea târcoale alte nevoi: de apartenenţa la un grup, de stimă şi de autorealizare. N-o spun eu, uită-te la Piramida lui Maslow (mai toţi funcţionăm aşa) sau la prietenii tai care au lucrat ani la rand 14 ore pe zi si care au ajuns la un nivel ce le permite sa nu se mai gandeasca daca au cu ce plati facturile.

Ce te faci când omul are deja casă şi masă dar tu continui să-i pompezi mai mulţi bani în speranţa că-l vei ţine lângă tine? Îl ajută banii să cumpere lucrurile după care tânjeşte: relaţii sociale, stimă, convingerea că poate să se autodepăşească? Păi să vedem.

E drept că salariul îţi arată într-o oarece măsură stima pe care ţi-o poartă compania, dar ce te faci când stai la un job doar pentru bani. Cum îţi afectează asta stima de sine? Mă tem că ce iei pe mere dai pe pere. Cunosc oameni (nu puţini) care ar pleca oricând de la job-ul actual dacă n-ar fi plătiţi atât de bine, dacă nu ar avea “cătuşe de aur”. Crezi că sunt motivaţi de ceea ce fac? Nici vorbă. “Pedalează” din inerţie în speranţa că ceva îi va scoate din cercul vicios. Şi astfel compania dă bani cu o mâna şi … pierde cu cealaltă.

Dar ce te faci cu nevoia de a închega relaţii sociale? Poţi lucra cu o echipă, cu un şef care te stimulează sau… care te face să-ţi iei câmpii. Sau poţi ajunge să lucrezi atât de mult încât păţeşti că mine: descoperi că singurii prieteni sunt colegii de la birou… nu mai ai timp să cunoşti alţi oameni. Iar copilul (dacă ai) petrece mai mult timp cu bona decât cu tine. Cum compensezi asta? Mai mulţi bani nu atrag automat relaţii (profesionale, personale) satisfăcătoare.

Unii folosesc banii pentru a cumpăra stima sau prietenia celor din jur, pentru că nu mai au timp sau nu ştiu cum să le obţină altfel. Merge o vreme, după care nu mai merge (orice tabloid îţi poate confirma asta). Alţii, reacţionează diferit. Refuză mai mulţi bani şi negociază ceea ce nu pot cumpăra cu cash: cer proiecte mai interesante, mână liberă pentru iniţiativă, program de lucru mai flexibil, mai multe oportunităţi de leadership, adică tocmai acele “mărunţişuri” care îi motivează să stea peste program la birou (când e nevoie), să fie mai puţin despotici (cu angajaţii pe care îi formează sau păstoresc) şi mai creativi (când piaţa geme de competitori şi ai nevoie de-o idee sclipitoare ca să le-o iei înainte). Şi ghici ce: are de câştigat şi angajatul şi compania!

Banii nu (mai) sunt unicul reper pentru angajaţi. Dacă lucrezi în HR (sau nu) şi te preocupă realmente motivaţia angajaţilor, asta ar trebui să te bucure dar şi să-ţi dea de gândit. Pe de o parte ai scăpat de angoasa creşterii anuale a “bugetului de salarii”. Pe de alta însă trebuie să devii creativ, să-ţi intri în rolul de artizan, de om format în lucrul cu oamenii.

Deci ce-ai de gând să faci? O ţii pe-a ta … şi angajaţii pe-a lor? Speri să va întâlniţi cumva, undeva la mijloc? Te aştepţi ca omul cu experienţă să stea locului doar pentru că îi dai un salariu mai bun (factor de igienă) dar nu neapărat şi oportunităţi de dezvoltare (factori motivationali)? Îl controlezi (micromanage) constant? Îi spui că trebuie să atingă cine ştie ce performanţe ca să merite aprecieri dar uiţi că zi de zi o scoate la capăt cu sarcini multe şi mărunte fără de care compania ar sta pe loc? Îi spui că însuşi faptul că are o sluba ar trebui să-l ţină mulţumit, că sunt atâţia alţii care aşteaptă la poarta companiei? Ştiu, nu se întâmplă la tine, dar acolo unde se întâmplă angajaţii vin şi pleacă frecvent.

Te aştepţi ca proaspătul şi ambiţiosul absolvent să nu aibă pretenţii când şi tu ai aveai o dată ce ai terminat şcoala şi căutai să te angajezi? Cum îl motivezi să rămână şi să îi placă ce face, chiar dacă uneori va trebui să facă altceva decât ce-i place? Cât de mult îţi doreşti să nu plece în altă parte prea curând? Mulţi dintre angajaţii tineri din marile oraşe – unde sunt şi marile companii- au deja (bani de) casă şi masă. Alţii, la fel de mulţi sunt mai puţin interesaţi să acumuleze (case, maşini) şi îşi doresc mai mult să folosească (stau în chirie, folosesc transportul în comun, bicicletele de închiriat – mai multe despre asta în articolul de aici). Pentru ei banul nu mai este unicul reper. Aşa că ei îşi caută un job care să-i stimuleze, nu doar să îi ajute să plătească facturile. Pornesc la drum – firesc – de la alt nivel decât generaţiile dinainte. Ei, aici intră în schemă rolul tău de magician HR: cum ajuţi compania să iasă din inerţia în care poate se află, inerţie care nu îi garantează succesul pe termen lung, ci în cel mai bun caz, un loc călduţ pe piaţă. Pe unde scoţi cămaşă?


Articolul de aici îţi poate fi de ajutor.

 

8 Comments

Lasa un raspuns 

Caută

Cele mai comentate

Ne găsești și aici