16 Sep
9 din 10 angajaţi sunt nefericiţi la locul de muncă. N-o spun eu, o spune Gallup care a stat de vorba cu angajaţi din peste [...]

9 din 10 angajaţi sunt nefericiţi la locul de muncă. N-o spun eu, o spune Gallup care a stat de vorba cu angajaţi din peste 140 de ţări. Ce-i drept Gallup putea fi mai atent cu etichetele: una e să măsori fericirea (întrebările studiului sunt prea generale că să fi reuşit într-adevăr să facă asta) şi alta e să măsori mulţumirea faţă de sau implicarea la locul de muncă. Dar orişicât, e nasol sa afli că pentru 87% din oameni munca e mai degrabă o sursă de frustrare decât o cale spre reuşită. N-ar trebui asadar să ne mire că există prea puţină inovaţie, prea puţin interes pentru lucrul bine făcut şi pentru succesul companiilor la care lucrăm.

Cum s-a ajuns aici? Păi să vedem.

Zilele trecute stăteam de vorba cu un amic – HR manager la o companie multinaţională. Se săturase să tot angajeze tineri care schimbă jobul la un an şi care îi toacă bugetul de recrutare. Şi totuşi angajase de curând pe cineva care plecase din companie în urmă cu 3 ani, făcuse turul pieţei – schimbase angajatorii cam la un an – şi revenise de unde-a plecat. De data asta cu “mai multă experienţă şi aşteptări salariale mai mari.” L-am întrebat de ce l-a angajat din nou. Aparent avea cea mai multă experienţă dintre toţi participanţii la interviu. Şi ce l-a motivat să se întoarcă?

“Păi – spune amicul meu – mi-a servit un bla bla despre oportunităţile de dezvoltare în carieră pe care i le oferim noi şi pe care nu le-a găsit nicăieri altundeva. El s-a făcut că mă convinge, eu că mă las convins, dar amândoi ştiam că oportunităţile sunt standard mai peste tot în branşă şi le poţi numără pe degete. Se calcă lumea în picioare pentru o promovare. Spre exemplu, cine crezi tu că mai stă 2 ani în concediu de maternitate? Dac-o faci, când te întorci la muncă nu-ţi mai găseşti locul. Adică da, biroul tău e tot acolo dar eşti depăşită. Revenind, ştiu că omul s-a întors doar pentru că poate cere un salariu mai mare iar el ştie că o poate face pentru că vrem pe cineva deja format. Piaţa se mişcă repede, n-avem timp de dădăcit proaspăt absolvenţi: ăia au multe întrebări, nu iau iniţiativă de teamă să nu strice, şi vor să fie mângâiaţi pe creştet oricând le iese ceva, ca şi cum lumea se învârte în jurul lor.”

Şi-i dădea înainte: că absolvenţii de azi sunt un dezastru la interviu. Că vor bani mulţi, muncă puţină, promovare peste 6 luni şi proiecte pe care să le placă să lucreze, nu orice mizilic. “Şi ştii şi tu, la început faci munca de jos. După ce stai în companie o vreme poţi să ai pretenţii.” L-am întrebat ce-o să facă atunci când or să avanseze toţi cei cu experienţă şi o să aibă nevoie de sânge proaspăt în sistem. Mi-a răspuns ceva de genul “om trăi şi om vedea”.

L-am lăsat să vorbească. Între timp digeram în minte ceea ce auzisem. Omului i se scurgea printre degete bugetul de recrutare de câţiva ani încoace. Singura soluţie pe care o găsise (de compromis, pe termen scurt, testată deja şi fără succes) era să întreţină circuitul, să dea la pedala în acelaşi stil. Mi-a venit în minte hamsterul pe care-l aveam când eram mică şi care se învârtea în roată până cădea lat de oboseală. Nu lua pauză, nu se uita în dreapta şi-n stânga. Doar pedala convins (probabil) că asta e singură opţiune de a se distra, de a se epuiza sau de a-şi face poftă de mâncare. Să fie oare chiar aşa?

 

2 Comments

Lasa un raspuns 

Caută

Cele mai comentate

Ne găsești și aici