01 Oct
Era în 2006, aveam un job rezonabil, o relaţie OK şi suficienţi bani cât să mă întreţin fără mofturi. Într-un moment de sinceritate, uitându-mă la [...]

Era în 2006, aveam un job rezonabil, o relaţie OK şi suficienţi bani cât să mă întreţin fără mofturi. Într-un moment de sinceritate, uitându-mă la mine şi în jur, am înţeles că dacă nu-mi ascult instinctul, risc să descopăr că viaţa “merge şi aşa”. Îmi ajunsese să fac frumos la un loc de muncă unde nu mă regăseam nici profesional nici altcumva. Simţeam că dacă nu îmi iau elan, dacă mă rezum la ce era scris în fişa postului de proaspăt absolvent de facultate, voi lâncezi într-un job… călduţ şi atât. Un job la care să merg din inerţie – cum îi vedeam pe mulţi că fac şi cum începusem să fac şi eu – un job de care să mă agăţ din obişnuinţă, chiar dacă vine la pachet cu multe proceduri şi prea puţine posibilităţi de a crea ceva nou. Un job pe care să îl laud altora chiar dacă n-am termen de comparaţie sau chiar dacă, în sinea mea, m-aş şti mai fericită să plantez iarbă în parc. Iar teama de complezenţă m-a făcut întotdeauna să mănânc jar!

Am plecat la studii în străinătate din curiozitate şi … teamă. Auzisem atâtea despre traiul în lapte şi miere din alte părţi că voiam să-l încerc pe propria piele. Atunci nu te încumetai prea uşor să faci şcoala în afară: românii aveau nevoie de viză cam pe oriunde (nu eram încă în UE), vântul sufla în buzunarele multor studenţi iar bursele Erasmus erau abia la început. Pe de altă parte îmi intrase-n cap că “dacă n-o fac acum, n-am s-o fac nici mai târziu.” Era limpede că greu te urneşti din loc o dată ce prinzi rădăcini. Pentru mulţi cariera, vârsta, familia sau gura lumii sunt principalul vinovat când vor să îşi justifice teama de schimbare. Aşa era atunci, aşa este şi acum. Şi nu vorbesc de schimbări făcute de dragul schimbării, ci de nevoia firească de upgrade când lucrurile din jur nu mai sunt la fel: când nu mai rezonezi cu locul de muncă; când îţi dai seama că ani la rând ai studiat ceva ce nu te pasionează; când te prinzi că eşti într-o relaţie abuzivă (la seviciu, în viaţa socială sau acasă).

Când mi-am dat seama că mă îndrept pe un drum bătătorit dar închis, am început să caut frenetic exemple personale care să mă inspire. Altfel de oameni decât vedeam aproape zilnic în drum spre muncă sau şcoală. Şi am găsit.

Majoritatea lor s-au abătut mai repede sau treptat de la drumul “stabilit” (adesea de alţii pentru ei). Au găsit curajul să dea la facultatea de teatru când părinţii îi vedeau magistraţi, să îşi schimbe jobul bănos dar care le da şi atacuri de panică, să iasă dintr-un anturaj care-i trăgea în jos când ei voiau să ajungă în vârf, sau să prindă o bursă şi să plece în străinătate când le-ar fi fost comod să continue studiile acasă. Au ajuns să facă ceea ce îi mulţumeşte în carieră, la şcoală sau “în viaţă” după un drum mai sinuos sau mai drept. Şi au reuşit să se lepede treptat de măştile “cerute” de anturaj şi de context.

Nu a fost nevoie să-mi confirme cu cifre şi grafice că îşi găsiseră echilibrul. O simţeam când stăteam de vorba. Lângă ei mă molipseam de entuziasm, de încredere în mine şi în cei din jur. Visam să ajung şi eu ca ei: să merg la muncă de drag, să fiu mai bună (în ceea ce fac, cu cei din jur, cu mine), să accept fără încrâncenare că alţii pot avea păreri diferite de ale mele. Oricât mă străduiam, în preajma lor nu vedeam rostul sfaturilor de genul “să n-ai încredere în nimeni, ca să nu iei ţepe”.

Vorbeam cu unul dintre ei când “mi s-a arătat” să plec la şcoală în afară. Simplu şi fără introducere. Nu ştiam la ce să mă aştept dar simţeam că dacă nu mă ascult, mie am să-mi dau socoteală mai târziu. Am ales să calc… în gol. Şi a meritat!

Te îndemn să citeşti şi articlolul lui Shelley Prevost de aici.

 

1 Comments

Lasa un raspuns 

Caută

Cele mai comentate

Ne găsești și aici